De-a lungul timpului, din antichitate și până în prezent, liberul arbitru a constituit subiectul unor abordări religioase, filozofice și științifice dintre cele mai diverse, căutând tot felul de răspunsuri la întrebări precum: Există liberul arbitru? Are omul libertatea de a alege? Există, în acelaşi timp, providenţă, predestinare, influenţe astrale, karma etc.?
Apoi, dacă nu există liberul arbitru, se mai poate vorbi de responsabilitate, de justiţie/injustiţie umană? Care sunt rostul, scopul vieţii şi de ce ne-am mai zbate în căutarea acestora, dacă totul este hotărât dinainte şi dinafara noastră?
Conceptul de “liber arbitru” se referă la capacitatea ființei umane de a gândi, de a acționa, de a alege potrivit propriei voințe, nu sub imperiul fatalității, al unei voințe superioare (divinitate, legi naturale), care să o condiționeze și să-i impună deciziile.
Religia si filosofia au oferit diverse răspunsuri la aceste întrebări, de cele mai multe ori contradictorii.
În Grecia veche, ελευθερία (libertatea) exprimă ideea de alegere pusă în relaţie cu voinţa: în limitele condiţiei umane şi ale legilor cetăţii, voinţa omului e suverană, neconstrânsă, nestânjenită în opţiunile ei. Libertatea revine la a “merge unde vrei”, la “a-ţi orîndui propriul fel de viaţă, după cum îţi e pe plac”, cel puţin în regimul democratic.
În genere, libertatea este înţeleasă ca libertate de alegere, iar sensul comun al celei din urmă rămâne referit în lumea greco-romană nu atât la raţiune şi discernământ, cât la voinţă.
Platon, la fel ca Socrate, spune că “a trăi conform binelui este unul și același lucru cu a trăi frumos și drept”, iar cum înțelepciunea îi face pe oameni buni, “este și ea bună”. “Acțiunile noastre trebuie să aibe în vedere binele”, care este scopul. Virtutea ar fi ceea ce e ca “dorință a celor buni”.
Aristotel definește liberul arbitru in Etica Nicomahica, unde folosește termenul de alegere deliberată și un act voluntar, rezultatul unei alegeri preferențiale între mai multe posibilități.
Ca Platon, și Aristotel interpretează teleologist Binele: “daca există un scop al actelor noastre pe care-l urmărim pentru el însuși, iar pe celelalte numai în vederea lui… este evident că acest scop trebuie să fie Binele și anume Binele suprem”. Nu doar pentru fiecare individ, ci și pentru cetate, dacă nu chiar este “mai important și mai desăvârșit să iei asupra ta răspunderea și salvarea binelui cetății”. Ceea ce ar fi perfect îndreptățit, binele corespunzând în cea mai mare măsura modului nostru de a fi, deopotrivă, ființă individuală și socială.
Pe măsura ce religia creștină ia amploare, se pune problema răului și a liberului arbitru, căci creștinismul considera că Dumnezeu este omniscient și omnipotent, aceasta extinzându-se și asupra viitorului astfel orice acțiune umană este decretată înainte de Dumnezeu. În acest caz Dumnezeu ar putea sa preîntâmpine faptele rele, dar nu face acest lucru, iar din moment ce este creatorul universului am putea zice că e “responsabil de tot răul din lume”, și astfel îndemnurile morale nu mai au nici un rost. Doctrina predestinării face imposibilă existența liberului arbitru. Pentru că moralitatea, datoria, evitarea păcatului sunt elemente de baza ale învățăturilor creștine întrebarea care se pune este dacă oamenii sunt responsabili din punct de vedere moral o dată ce predestinarea este acceptată? Există multe încercări de explicare a acestui paradox.
Sfântul Augustin afirmă în secolul al IV-lea, în lucrarea “De libero arbitro”, că “Dumnezeu a dat omului liberul arbitru şi, prin urmare, şi posibilitatea de a acţiona ”rău”, de a cădea în păcat” şi “numai asumându-şi greşeala poate să acceadă la demnitate şi la adevăratele valori” .
Pentru că dacă nu ar exista liberul arbitru, atunci divinitatea ar fi responsabilă de rău, din moment ce omul nu dispune de libertatea de a alege. De altfel, scopul întregii cărți este acela de a-l apăra pe Dumnezeu de orice responsabilitate în comiterea sau existența răului fizic și moral în lume.
Așadar, conform doctrinei creștine Dumnezeu ne-a oferit libertatea de a alege și răul din lume poate fi pus pe seama unei alegeri greșite, libertatea fiind un instrument de perfecționare morală. Dacă Dumnezeu dă niște îndemnuri morale înseamnă că nu e totul dinainte stabilit și că stă în puterea noastră de a le urma sau nu.
Aceasta este confirmată și de Rene Descartes care consideră condiţia umană ca situată între Dumnezeu şi neant. O voinţă infinită presupune o libertate infinită. Pentru Descartes, omul deţine posibilitatea de a alege (a nega sau a afirma,a respinge sau a accepta…), adică liberul arbitru.
Descartes realizează un compromis între teoriile liberului arbitru şi graţiei divine, considerând că libertatea este precedată de cunoaştere. Adică pentru ca omul, în libertatea sa, să aleagă doar binele şi adevărul, el trebuie să cunoască evidenţa binelui şi adevărului din toate alegerile. O astfel de cunoaştere nu se poate realiza decât prin intelectul luminat de graţia divină: “Principala perfecțiune a omului este de a avea un liber arbitru care îl face demn de laudă sau de dispreț”.
În tradiţia ebraică şi creştină, în episodul inaugural al Genezei, libertatea omului şi responsabilitatea lui sînt legate tot de tema alegerii. Şi, deşi în Paradis alegerea e mai curînd de ordinul cunoaşterii “amăgită de şarpe, Eva judecă greşit”, componenta “voinţă” nu este mai puţin prezentă prin neascultarea şi încălcarea avertismentului divin. Pe aceast subiect vor insista autorii creştini atunci cînd vor trata continuu alegerea: cea spirituală, morală între bine şi rău, virtute şi păcat, ceresc şi pămîntesc, suflet şi trup. “Ceea ce fac nu ştiu… căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc”. Deşi cunoaşterea, raţiunea, discernămîntul au evident primul rol în identificarea situaţiei în faţa căreia omul are de ales, voinţa este cea care face efectiv gestul alegerii, ea este cea care “ca voinţă liberă” realizează libertatea omului sau “ca voinţă aservită constrîngerilor ori patimilor” îl face pe om să decadă din autonomia lui.
Din punct de vedere filozofic, liberul arbitru este o noțiune opusă determinismului (totul este o înlănțuire de cauze și efecte) sau mai ales fatalismului (că există un destin, toate evenimentele sunt dinainte determinate).
Doctrina extremă în care liberul arbitru este afirmat este libertarianismul și opusul acestei doctrine este determinismul, adica acțiunile umane nu sunt libere, ci mai degrabă sunt rezultatul influențelor, a circumstanțelor externe care nu sunt sub control individual, că totul este predeterminat, este dat mai inainte.
În doctrina epicureică nu exista determinism ci exista doar accidentalitatea. Epicur se declara deci împotriva scopului absolut al lumii si contra credințelor teleologice cu privire la înţelepciunea unui creator al lumii cu privire la guvernarea lumii. Nimic nu se întâmplă din cauza unui plan dinainte stabilit, totul fiind întâmplător.
Problema responsabilităţii omului – în ce priveşte faptele sale – faţă de divinitate este tratată de Einstein în dese rânduri, deoarece responsabilitatea omului presupune libertatea (în sens religios: liberul arbitru). Einstein evidenţiază o serie de contradicţii ce apar chiar în cadrul religiei. Atitudinea este, în ce-l priveşte, explicabilă ţinând cont de faptul că viziunea lui se bazează pe teza potrivit căreia tot ceea ce se petrece în lume poate fi explicat raţional (coerent, necontradictoriu). Nici chiar în sfera religiei contradicţiile nu-şi găsesc justificarea. Se vede limpede că în concepţia sa opoziţia dintre ştiinţă şi religie îşi află de fapt rădăcinile în contradicţiile întâlnite în sânul religiei.
Contradicţiile pe care Einstein le găseşte irezolvabile izvorăsc din raportul dintre atotputernicia lui Dumnezeu şi libertatea umană (ca temei al responsabilităţii): „dacă această fiinţă este atotputernică, atunci tot ce se petrece în lume, inclusiv orice acţiune umană, orice gând uman, orice sentiment şi orice aspiraţie umană sunt de asemenea opera ei”. Şi atunci, ne punem imediat întrebarea: cum mai pot fi făcuţi oamenii răspunzători pentru gândurile şi faptele lor? Din atributul atotputerniciei divinităţii rezultă o dificultate fundamentală: „Dând pedepse şi recompense, ea ar pronunţa, într-o anumită măsură, verdicte privitor la propriile sale fapte.” Atotputernicia lui Dumnezeu exclude „bunătatea şi dreptatea ce i se atribuie”. Astfel că, în concepţia lui Einstein sau Dumnezeu este atotputernic – dar atunci nu mai este bun şi drept –, sau este bun şi drept – dar atunci nu mai este atotputernic.
În aceeaşi manieră, în care procedează Einstein, vor pune problema şi scepticii: divinitatea sau nu vrea să controleze fenomenele din lume, sau nu poate. În primul caz ar fi răuvoitoare, iar în al doilea neputincioasă. Iar dacă şi vrea şi poate, atunci de ce există în lume răul?
Nietzsche considera ca libertatea este voința de putere, și că de această libertate nu se pot bucura decât clasele superioare (aristocrații), căci clasele inferioare sunt animate de resentiment. Concepția creștină asupra liberului arbitru este considerată un artificiu teologic, pentru a putea acuza omul și a-și asuma răspunderea pedepsirii lui. Afirmația lui, “Dumnezeu a murit” poate fi interpretata ca fiind o eliberare de puterea creatoare, a voinței de putere din om, umanitatea trebuind să-și asume această moarte.
Nietzsche demonstrează că religia si morala creștine, iluzoric asimilate principiilor iubirii, sunt, de fapt, născute din resentiment. La baza ascetismului, a înstrăinării de realitate, a renunțării la libertate propovăduite de religie, se află dorințe nesatisfăcute de putere și libertate. Nesatisfacerea acestor dorințe provoacă, compensatoriu, degradarea valorilor râvnite. Originară în păturile plebee, periferice ale societății, religia creștină, produs al „voințelor slabe”, înfierează tot ceea ce nu poate poseda: aristocrația, puterea, libertatea.
Nevroza (afecțiune psihogenă în care simptomele sunt expresia simbolică a unui conflict psihic între dorință și legi morale) religioasă, propune Nietzsche, trebuie înlocuită cu apologia libertății voinței puternice: noblețea gândirii, jocul infinit al interpretărilor, suveranitatea instinctelor. Moartea lui Dumnezeu, anunțată de Nietzsche, permite conștientizarea orizontului nemărginit al libertății umane. Dacă omul este animalul al cărui specific nu este încă fixat, el deține, în schimb, toată libertatea să îl determine:
“De la bun început credinţa creştină înseamnă jertfire: jertfirea întregii libertăţi, a întregului orgoliu, a întregii conştiinţe de sine a spiritului; în plus este ca o subjugare a auto batjocorire si automutilare.”
Calviniștii neagă capacitatea umana de a avea libertate de alegere. Ei elaborează doctrina predestinării, conform căreia oamenii sunt aleși de Dumnezeu pentru salvare, pe când alții sunt respinși și sunt condamnați damnării.
Arminianismul o alta doctrina creștină, formulata in sec. XVII, susține că liberul arbitru poate exista fără a limita puterea lui Dumnezeu și fără a contrazice Biblia. Arminius, inițiatorul doctrinei credea ca predestinarea este biblică și adevarată, că Dumnezeu alege unele persoane pentru a ajunge in Rai și altele in Iad, așa cum a fost indicat de Iisus, referindu-se la “oi si capre”. El insista mai mult pe iubirea lui Dumnezeu, decât pe puterea Lui când vine vorba de alegere, alegerea celor ce ajung in Rai, respectiv Iad. Alegerea ținea de destin, iar munca lui Iisus pe pământ a fost pentru toți oamenii, și nu numai pentru cei aleși.
Majoritatea existențialiștilor consideră liberul arbitru ca fiind caracteristica oamenilor, ei neavând o natura fixă, precum o au animalele sau plantele, fiecare om făcând propriile lui alegeri care îi permit să-și creeze propria natura, fire.
Dacă în trecut dezbaterea acestui subiect a căzut în sarcina filozofilor şi a teologilor, în prezent, progresul ştiinţific al studierii creierului a permis specialiştilor în neuroştiinţe să vină cu alte răspunsuri. Dovezile acumulate de oamenii de ştiinţă par să încline balanţa din ce în ce mai mult spre o singură concluzie: liberul arbitru, capacitatea omului de a alege liber, este doar o iluzie.
Experimentele desfăşurate de Benjamin Libet la finalul anilor ’70 au fost interpretate de multă lume ca fiind prima demonstraţie a faptului că liberul arbitru este doar o iluzie, deciziile fiind luate de creier, nu de sine. Chiar dacă experimentele lui Libet par să indice faptul că liberul arbitru este doar o iluzie, tot el a efectuat alte cercetări ce par să indice că avem puterea conştientă de a opri deciziile luate de creier conştient al persoanei.
Un experiment efectuat de Patrick Haggard, unul dintre cei mai importanţi specialişti în neuroştiinţe din Marea Britanie, pare să arate că suntem, de fapt, maşinării. El afirmă că „nu există liber arbitru, aşa cum este el definit în sens spiritual. Ceea ce se observă este rezultatul acţiunii unei maşinării. Creierul urmează legile fizicii, care se manifestă sub forma unor evenimente electrice şi chimice. În cazul unor circumstanţe identice, nu putem acţiona altfel. Nu există un «eu» care să poată spună «eu vreau să fac altfel»”.
Exista așadar viziuni diferite asupra liberului arbitru, dacă fiecare om are capacitatea de a alege un drum sau a nu-l alege, dacă există o ființă superioară care într-un fel supervizează alegerile fiecărui om, dacă fiecare are un destin, dacă drumul pe care îl parcurgem până la împlinirea acestui destin este alegerea noastră personală, fără a fi voința cuiva, fără a fi influențați, dacă oamenii sunt liberi sau dacă avem posibilitatea de alege.
De liberul arbitru nu se poate scăpa, pentru că până și refuzul de a alege este o alegere. Liberul arbitru include angajament și responsabilitate, astfel omul trebuie să-și asume riscul și responsabilitatea urmării angajamentului oriunde l-ar conduce acesta pentru că este liber să-și aleagă singur calea.
Liberul arbitru este blestemul și demnitatea noastră. «Esenţa omului este libertatea de a alege. Omul este condamnat să fie liber, îşi alege libertatea, esenţa, şi-n aceasta constă măreţia, disperarea şi neliniştea lui». (Jean-Paul Sartre).
Bibliografie
Aristotel. (1998). Etica Nicomahică. Editura IRI.
Augustin, S. (2002). Liberul Arbitru, Opera Omnia. Cluj Napoca: Editura Dacia.
Einstein, A. (1992). Cum văd eu lumea. București: Editura Humanitas.
Elisabeth Clement, C. D.-L. (1999). Filosofia de la A la Z. București: Editura ALL EDUCATIONAL.
Nietzsche, F. (1993). Amurgul idolilor. Cluj-Napoca: Editura ETA.
Nietzsche, F. (1991). Dincolo de bine și de rău. București: Editura Humanitas.
Platon (1989). Opere. București: Editura științifică și enciclopedică.
Resurse Creștine https://biblia.resursecrestine.ro/romani/7
Enciclopedia liberă https://ro.wikipedia.org/wiki/
Descoperă, E lumea ta. https://www.descopera.ro/
Tablou realizat de pictorul francez Jacques-Louis David, numit “Moartea lui Socrate”.
BOBOC Online 