Prieteni

”A-ți dori să fiți prieteni este ușor, însă prietenia este un fruct care coace lent”

Exista 3 feluri de prietenie.

Exista prietenie care apare atunci cand fiecare persoana doreste sa se distreze; principalul scop este propria placere si oportunitatea momentului pe care o ofera cealalta persoana. Avem nevoie de companioni placuti. Prietenia bazată pe plăcere se leagă între oamenii cărora pur și simplu le face plăcere timpul petrecut împreună datorită unor hobby-uri comune. Astfel de exemple sunt bărbații care merg la pescuit sau persoanele care aleargă împreună, ori acele persoane pe care le suni doar când ai chef de ieșit în club.

Apoi sunt prieteniile care sunt de fapt cunostinte strategice: ‘se bucura de prezenta celuilat atata timp cat inca spera sa fie avantajati de ea.’. Prietenii de utilitate sunt cei care își formează relația în funcție de beneficiile pe care le obțin reciproc unul de la celălalt. În această categorie se încadrează partenerii de afaceri, colegii de muncă și cei de școală.

Apoi este prietenul adevarat: nu doar cineva care e ca tine. E cineva care nu esti tu, dar de care iti pasa la fel de mult pe cat iti pasa de tine insuti. Necazurile unui prieten adevarat sunt si ale tale, bucuria lui e si a ta. Te face mai vulnerabil daca i se intampla ceva rau. Dar e imens de intaritoare: esti eliberat de cuprinsul prea mic al gandurilor si ingrijorarilor tale, te extinzi in viata celuilalt, impreuna deveniti mai mari, mai isteti, mai rezilienti, mai lipsiti de prejudecati. Va impartasiti virtutile si va anulati unul altuia defectele. Prietenia ne invata ce ar trebui sa fim. Este de-a dreptul cea mai buna parte a vietii.

Ultima categorie este prietenia adevărată, cea care nu este bazată nici pe utilitate, nici pe interese comune. Ea are la bază respectul și admirația reciprocă, precum și dorința autentică de a ajuta cealaltă persoană să devină cea mai bună versiune a sa.

Primele două tipuri de prietenii sunt foarte ușor de rupt. În momentul în care unul dintre prieteni nu se mai regăsește în hobby-ul comun, ori când unul dintre prieteni pur și simplu nu mai are nici un interes, simte că nu mai poate fi ajutat cu nimic de către cealaltă persoană, prietenia va lua sfârșit.

În schimb, cei care sunt prieteni cu adevărat, vor rezista în fața trecerii timpului, dar și în fața conflictelor și a neînțelegerilor și se vor sprijini reciproc, mai ales în timpuri dificile.

A dori binele prietenului pentru prietenul însuşi înseamnă a fi prieten în sensul cel mai înalt pentru că o astfel de prietenie se datorează structurii interioare a celor ce o resimt şi nu unei stări accidentale.

(Etica Nicomahica, Aristotel, Cartiele 8,9)

 

Democratia

Democrația e la fel de bună pe cât de eficientă este educația care o înconjoară!

Dacă ar fi să te pregătești pentru o călătorie pe mare, cine ar trebui în mod ideal să decidă cine va fi căpitanul navei?
Oricine? Sau doar cei care cunosc regulile și cerințele navigației? Probabil că doar cei cunoscători, nu?

Atunci de ce continuăm să credem că fiecare persoană e potrivită pentru a decide un conducător de țară?
A vota pentru alegeri electorale este o abilitate, nu doar o intuiție aleatoare. Și ca orice altă abilitate, trebuie să fie învățată sistematic de către oameni.

A lăsa cetățenii să voteze fără această educație este la fel de iresponsabil ca a îi pune într-o corabie să navigheze undeva, pe vreme de furtună.

Nu înseamnă că o minoritate ar trebui să fie singurii care votează. Totuși, numai cei care au gândit problemele în mod rațional și profund ar trebui să fie lăsați să voteze.

Am uitat această distincție între o democrație intelectuală și o democrație cu drept prin naștere. Am dat dreptul de vot tuturor fără a-l conecta la înțelepciune.
Unde duce asta? La demagogie. Știm cât de ușor este de exploatat dorința oamenilor pentru răspunsuri simple, de către cei ce vor să o conducă.

Să ne imaginam o dezbatere electorală între doi candidați, unul medic iar celălalt un proprietar de magazin de dulciuri. Proprietarul magazinului ar spune rivalului său: ”Uite, această persoană de aici ți-a cauzat multă durere. Te rănește, îți dă lucruri amare și îți spune să nu mănânci și să nu bei mâncăruri și băuturi care îți plac. El nu vă va servi niciodată un ospăț așa de bun și diversificat ca cel oferit de mine”. Care ar fi răspunsul publicului? Crezi că medicul ar fi în măsură să răspundă în mod eficient? Răspunsul onest ”Îți provoc durere și te îndrum împotriva dorințelor tale, cu scopul de a te ajuta.” nu ar provoca decât scandal.

Am preferat să luăm democrația ca luată de bună, nu ca și ceva pe atât de eficient doar cât educația care o înconjoară.
Ca și rezultat, am ales mulți vânzători de dulciuri și foarte puțini medici.

(Cartea Șase: Republica, Socrate)

Nu există așa ceva ca Liber Arbitru

Nu există așa ceva ca Liber Arbitru
Dar ne e mai bine să credem asta oricum.

Imi propun sa traduc si sa adaptez un articol aparut in revista The Atlantic, numarul din iunie 2016, https://www.theatlantic.com/magazine/archive/2016/06/theres-no-such-thing-as-free-will/480750/ scris de Stephen Cave.

Stephen Cave este un filozof si scriitor din Berlin, autorul cartii: “Immortality: The Quest to Live Forever and How it Drives Civilization.” care surprinzator (am sa dau ideea asta cuiva gen Radu Paraschivescu sau de ce nu, chiar eu), nu exista tradusa in limba romana. Scrisa in 2012, in prefata incepe cu  “este o carte despre viata, moarte si civilizatie”.

Dupa publicarea acestui articol, Stephen Cave a revenit imediat si a publicat un alt articol, https://www.theatlantic.com/notes/2016/06/free-will-exists-and-is-measurable/486551/ care contrazice titlul initial: Liberul arbitru exista si este masurabil.

Inca un articol de data asta de la Chris Bodener se intreaba “Chiar exista Liberul Arbitru?” https://www.theatlantic.com/notes/all/2016/06/does-free-will-really-exist/488228/ si Nicholas Clairemont, https://www.theatlantic.com/notes/2016/06/theres-no-such-thing-as-free-will-and-determinism/485234/

Si un articol separat, http://www.semcasual.org/socrates-free-will-and-re-educating-the-culture/ scris de catre Eric Banecker, un diacon catolic din Philadelphia,

12455205-_uy630_sr1200630_.jpg

Cartea lui Stephen se refera se pare la suflet, subiect tratat in doua articole interesante pe descopera.ro: https://www.descopera.ro/stiinta/11324088-au-oamenii-suflet-iata-care-este-raspunsul-stiintei si https://www.descopera.ro/cultura/11296627-povestea-celei-mai-importante-idei-din-istoria-omenirii-si-cum-a-revolutionat-ea-civilizatia-umana

Stephen Cave obtine un doctorat in filosofie la Universitatea Cambridge si inainte de a deveni scriitor permanent, a lucrat ca diplomat. El scrie in mod regulat pentru Financial Times si contribuie de asemenea la New York Times. Stephen locuieste in Berlin, Germania.

Nascut: 30 Ianuarie 1973, Cornwall, Anglia

Dr Stephen Cave

https://twitter.com/stephenjcave?lang=en

Discutie

Frămîntat de atâtea evenimente contemporane, Teodor oftă ușor apoi spuse hotarât:
– De acord: nu putem demonstra nici existența, nici inexistența Lui Dumnezeu. Prin urmare, cred ca să înțeleg și înțeleg ca să cred. Ateismul e atrofierea temporară a conștiinței propriei mortalități. O amânare a marilor întrebări și răspunsuri, printr-o hipnoză (ideologică sau nu). Trezirea are loc oricum, măcar în procesul morții cerebrale, ceea ce, desigur, dezvăluie un înfricoșător paradox.

Cât de important și sfidător te mai poți socoti atunci, când mizeria cărnii s-a descărcat pe un pat de spital și ultima ta sclipire de luciditate, înlăcrimată, sădește în ceea ce deja nu mai ești certitudinea că te-ai înșelat?

– Sunt de acord cu ce sunteți de acord, am raspuns eu imediat. Dar concluzia pare un pic forțată. Și continuați cu o contradicție din punctul meu de vedere. Aș spune că ateismul reprezintă tocmai conștiința propriei mortalități.

Cu riscul de a pune un semn de egalitate intre religie si credință fără argumentare, vă întreb, nu tocmai așa a apărut religia? Un răspuns la dorința omului de a depăși moartea? Această aroganță străveche că omul e centrul universului și ca urmare nu poate să moară, nu își acceptă mortalitatea, caută nemurirea. Nu de aceea are nevoie de ceva nemuritor în el, care îl numește suflet și ceva mai puternic ca el ca să îl ajute, numit divinitate?

Nu cumva credinciosul e cel care suferă de o atrofiere aproape ireversibilă a conștiinței propriei mortalități, el este cel care crede în viața veșnică de apoi iar în fața colților morții se apără cu religia?
– A_teism= împotriva lui Dumnezeu, nu presupune agnosticism care să releve o antipoziţie față de Creație, nici liber cugetătorism care presupune o libertate în gândire, inclusiv față de relația cu Dumnezeu. Am abordat termenii nu şi percepțiile unora sau altora față de ei..atât am vrut să zic.., sublinie apasat Octavian.
– Aici am o îndoială, pentru că nu sunt un erudit, dar nu cumva a-teism inseamnă fără Dumnezeu și nu împotriva lui Dumnezeu? Pentru că pare o diferență, chiar dacă subtilă.

De aceea imi permit să vă contrazic, pentru că putem vorbi de agnosticism ateist sau pragmatic.
– Octavian, tot limitandu-ne la termeni, nu gasesc nicaieri ca acel “a” din ateism ar insemna ‘impotriva’ ci mai degraba insemna “ne” sau “fara” credinta sau Dumnezeu. Iar liber cugetarea nu este de loc altceva decat o consecinta a ateismului in sensul de ontologie autonoma, egocentrica, interveni si Liviu, subliniind acelasi punct de vedere.

Recunosc ca e socanta concluzia ca (tocmai) credinta este o aroganta. Nu este ilogic, doar ca traditional ateismul a constituit sfidarea, aroganta sinelui autonom la adresa credintei, in mai toate timpurile aceasta din urma fiind generalizata sau majoritara.
Vali: – Existenta lui Dumnezeu nu trebuie demonstrata. Este un sacrilegiu. Sau crezi sau nu. Daca ai nevoie de dovezi ca sa crezi, inseamna ca reperele vietii tin doar de atomi si nu de repere transcedentale. Si, atunci, de ce ai nevoie de dovezi?
Albert – Pacat, ca acesti semeni ai nostri trebuie sa ajunga in pragul mortii biologice ca sa inteleaga, ca sa creada, ca sufletul are un alt parcurs, si sa regrete ca si-au irosit viata……
Paula: – Nu cred ca ateismul se referă doar la frica de moarte , la conștiința faptului de a fi sau nu muritor . Este mai degrabă o înfruntare luciferica a lui Dumnezeu . Este modalitatea tragica de a te elibera de frica de moarte . Dacă Dumnezeu nu exista putem face orice și nu vom fi judecați . Moartea va fi extincție totala deci nu trebuie sa ma pregătesc pentru ea prin urmare nu-mi pun limite in nimic din ceea ce ar putea sa fie rău. Ateismul nu este cugetare/ cercetare . Este incapacitatea unora de a accepta ca răul este lăsat in lume pentru a sublinia imensitatea binelui care se revarsă spre noi dinspre Dumnezeu . După părerea mea nu exista atei adevărați . Omul

Fără Dumnezeu , nu e om – cugetare din lumea satului . A fi fără Dumnezeu nu înseamnă ca nu faci parte din Creație ci doar ai ajuns un paria al Creației .
Florin: – “La terapie intensivă, nu mai este niciun ateu!” (Mitropolitul Bartolomeu)
Eu: Florin, „Homo liber de nulla re minus quam de morte cogitat; et ejus sapientia non mortis, sed vitae meditatio est – Omul liber nu se gîndeşte la nimic mai puțin decît la moarte şi înțelepciunea lui nu este o meditație asupra morții, ci asupra vieții”, (Spinosa)

Am sa retin textul mentionat de Doru Castaian, despre ultimile ganduri ale lui Oliver Sacks, despre iminenta mortii:

“… nimeni nu este identic vreodată cu altcineva. Atunci când un om moare, el nu poate fi înlocuit. El lasă un gol care nu poate fi umplut, pentru că este destinul fiecărei fiinţe umane – un destin genetic şi neurologic – să fie un individ unic care trebuie să-şi găsească propria cale, să-şi trăiască viaţa şi să-şi moară moartea.

Nu pot pretinde că nu mi-e frică. Dar ceea ce simt este mai degrabă recunoştinţă. Am iubit şi am fost iubit; am primit enorm şi am dat ceva în schimb; am citit, am călătorit, am gândit şi am scris. Am avut o relaţie specială cu lumea, acea relaţie rezervată scriitorilor şi cititorilor.

Dar, mai presus de toate, am fost o fiinţă simţitoare, un animal cugetător pe această planetă superbă, iar acest lucru a fost în sine un privilegiu enorm şi o aventură unică.”

Spovedania unui preot ateu

46441668_2203918866299038_1119597897034235904_n

N-am crezut ca luand din raft o carte intamplatoare sa descoper o controversa religioasa, desi tocmai asta a fost probabil scopul titlului.

O carte grea. Nu grea pentru ca se citeste sau intelege greu ci pentru ca esenta ei este greu de digerat. Este oripilanta pentru credincios? Satisfacatoare pentru ateu? Este vorba de religie sau e doar o carte de gandire filosofica? Unii spun ca e supraevaluata, ca se vrea profunda, filosofica dar de fapt e una simplista, amuzanta.

Am descoperit totusi ca e vorba de o poveste adevarata de anul trecut si a tinut titlurile stirilor o perioada… Ion Aion este un pseudonim, si la fel ca si personajele cartii lui, desi reale au nume fictive, inspirate din cuvintele grecesti. (Aion- vesnicie).

Si ca atare, articolele si recenziile care au urmat sunt de cele mai diverse, de la cele mai dure, la cele mai profunde. Va las pe voi sa le descoperiti.

Ce am învățat:

APOFATÍSM (< fr.) s. n. Modalitate teologică de abordare a transcendenței divine constînd în a spune ceea ce nu este Dumnezeu și nu ceea ce este, Dumnezeu rămînînd necunoscut în ființa lui.

Omul e o alcatuire plapanda, pe care inca o intareste peste masura credinta sau prostia

Cartea mea e un simplu act de cultură, nu un prilej de mizerii. Ilie Toader

Fiecare stie ce e mai bine pentru el si unde isi gaseste credinta, pentru mine cartea este o reflectie filosofica, o invitatie la reflectie catre toti dintre noi.

Pentru ca autorul nu a fost preot. A fost un om intr-un rol fortat de preot.

Unii spun ca e supraevaluata, ca se vrea profunda, filosofica dar de fapt e una simplista, placuta, amuzanta.

idea religiei, un raspuns la dorinta omului de a depasi moartea

in religie are nevoie de ceva nemuritor in el, care il numeste suflet si ceva mai puternic ca el ca sa il ajute, numit divinitate

o aroganta straveche ca omul e centrul universului si ca urmare nu poate sa moara

nu isi accepta mortalitatea, cauta nemurirea, la fel ca artistul, scriitorul care scrie o carte sa devina nemuritor. incapacitatea de a

budismul – dintr un animal in altul

crestinism – viata vesnica de apoi

omul, o fiinta care se reneaga. se crede mai presus de om dar traieste sub demnitatea umana

aion vesnicie

apoftegma – vorbă înțeleaptă, sentențioasă a (sau atribuită de obicei) unei personalități.

in fata coltilor mortii omul se apara doar cu pene frumoase, ca un paun. religia e una din pene p127

nu dumnezeu l-a creat pe om, omul l-a creat pe dumnezeu, asa cum s-a priceput si el acum cateva mii de ani

credinciosul e un îndrăgostit degeaba ii arati defectele religiei lui, tot perfecta o vede

“Religia o frază de dânşii inventată
Ce cu a ei putere să vă mențina-n jug—
Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,
Aţi mai răbda osînda, ca vita de la plug?”

,

Cartea râsului și a cercetării

Am citit recent “Cartea rasului si a cercetarii”, o carte usoara, de citit “in tren” daca pot spune asa, al carui argument e bine definit in prefata cartii, de autor. De altfel, definita clar ca fiind o carte comica, dar cu un gand foarte serios in spate. Pentru ca da, e aproape deprimant sa realizezi cati nu sunt in jurul nostru care devin in nestiinta lor protagonistii, de fapt victimele acestor povesti.

Un lucru minor mi-a atras totusi atentia in exprimare, un exercitiu de logica, ceea ce fie ne spune ca autorul a scris unele randuri noaptea tarziu 🙂 fie i-a scapat, o greseala nevinovata. Exprimarea e ironica si totusi exact la concluzie, se pierde. (ceea ce imi aduce aminte de episodul cu “grizonat” cu Turcescu si CTP).

Va las pe voi sa descoperiti eroarea, din context, aflata la pagina 118 ultimul aliniat. Sau poate nu e si ma insel eu….

Spor la citit!

 

Ce am învățat eu:

mefient – Neîncrezător; bănuitor

Slava Domnului ca sunt ateu – Luis Bunuel Soy ateo, gracias a Dios

fiti realisti, nu cereti imposibilul Jean-Paul Charles Aymard Sartre

“Cercetatorii britanici” au descoperit ca posesoarele unui fund generos sunt mai inteligente decat cele cu fundul mic.
Silogismul ironic ar fi ca cercetatorii care au efectuat studiul au fost toti nascuti de femei cu fundul mare.

Mic almanah al marilor oameni

Cum definim un om “mare” ? Sa vedem ce spune Teodor Baconschi…

45275119_2181571528533772_3600259050291331072_o
Descrierile sunt uneori prea sumare si aproape de fiecare data doar descrieri. Pareri pur subiective; nu lasa cititorul sa descopere el natura sau caracterul acestor oameni pentru a decide ce ii face “mari”. Poate asteptarile mele au fost diferite.

Foloseste un limbaj elevat, care imi place pentru ca forteaza un pic invatarea, nu suficient sa devii petulant dar cat sa jubilezi furtiv in satisfactia propriei invatari. In acelasi timp sunt un pic ingrijorat, pentru ca unele cuvinte desi intuitive in context nici nu se gasesc in DEX, ceea ce ma duce fie la gandul unei greseli de tipar fie la o imaginatie creatoare a autorului care se gandeste la “zborul gracial”. Ma indoiesc ca e la fel ca in cazul peratologiei, un cuvant care nu este in DEX dar introdus de filosoful contemporan Gabriel Liiceanu ca o teorie a limitei. (peras – limita, logos – stiinta).

Asa mi-am largit vocabularul cu expresii ca: omul grobian, grobianismul inconjurator, asasinare in efigie, devin anacronic, bolgia de marxisti, ilustrare eclatanta, dictiune heterodoxa, paradigma paidetica, a oficia sacerdotal, tribulatii profesionale, apodictic si aforistic, faconda, prolix, Pronia. Va las pe voi sa le descoperiti daca sunteti in aceeasi situatie ca mine, fie citind cartea sa le luati in context fie pur si simplu cautandu-le in DEX.

Unii oameni mari pentru el sunt noi pentru mine, ceea ce denota ce diferenta de cultura exista, imi confirma diferenta de clasa sociala: pianistul Dan Grigore, pictorul Sorin Grigorescu, doctorul Serban Bubenek, etc. Adica nu e usor sa ii intalnesti pe acesti oameni dar macar poti afla despre rezultatele muncii lor.

La fel cum descoperi si alti oameni a caror celebritate este straina celor multi, inclusiv eu: scriitorul Marian Papahagi, regizorii Paul Barbaneagra sau Andrei Serban.

Profesoara de greaca Francisca Baltaceanu pare doar o experienta pur subiectiva dar parca intra intr un tipar si ma frapeaza asemanarea, o recunosc pe o alta profesoara de greaca si latina. (nu-i asa Ion Cordoneanu? :)) De altfel, parca intreaga carte pare mai degraba un omagiu adusi unor oameni care au contribuit la formarea omului Teodor Baconschi, cel mai important as spune fiind Andrei Plesu, care il ajuta si il propulseaza in diplomatie.

Poate cei mai religiosi vor aprecia mai profund descrierilor multor oameni care pentru mine chiar sunt pur subiective. Amuzant mi s-a parut doar dezaprobiul lui fata de Gabriel Liiceanu pe aceasta tema, ceea ce demonstrează inca o data subiectivismul si inclinatia catre religios, lucru care nu il impartasesc.

Personalitatile publice, politice au deja o imagine formata pentru fiecare, dar micile descrieri contribuie la rafinarea acesteia. O expunere placuta si pertinenta o are la Traian Băsescu, tocmai pentru ca e atat de controversat cat si faptul ca i-a fost apropiat. Aici eu sunt subiectiv, pentru ca imi regasesc opinia in aproape fiecare rand.

Una peste alta, o experienta placuta in a pasi in pantofii unui om privilegiat si a te transpune intr-o altfel de lume. O carte fara note de subsol, fara biografie, un jurnal autentic. Finalul nu este “apoteotic” dar concluzioneaza elegant si in rezonanta cu orice cititor as putea spune.

Nu am vrut sa fac o recenzie, dar am simtit nevoia sa impartasesc intelegerile mele in speranta de a primi un raspuns chiar de la Baconschi sau de la alti eruditi din lista de prieteni.

Spor!

Ce am învățat:

omul grobian (om prost crescut, badaran), grobianismul inconjurator (mitocanie)
devin anacronic (Contrar uzurilor și ideilor actuale, nepotrivit cu obiceiurile sau ideile actuale)
bolgia de marxisti (vale adâncă, compartiment al celui de-al optulea cerc al infernului lui Dante)
ilustrare eclatanta (Care impresionează puternic)
dictiune heterodoxa dictie, Modul de a pronunța cuvintele, silabele și sunetele, Persoană) care se abate de la doctrina oficială a Bisericii ortodoxe.
paradigma paidetica (paideia s.f. (în Grecia antică) Concepţie educativă care urmărea cultivarea spiritului uman prin studiul filosofiei şi al ştiinţei.)
a oficia sacerdotal – preoţesc
tribulatii profesionale – Zbucium sufletesc, frământare, necaz; alergătură.
apodictic si aforistic – gr. apodeiktikos – peremptoriu, convingător, care exclude posibilitatea unei opoziții, Cugetare, judecată care redă într-o formă concisă, expresivă (memorabilă) un adevăr general,
faconda – uşurinţă de a vorbi; elocinţă
prolix – lipsă de concizie şi de claritate.
pronia – Fiinţă imaginară, înzestrată cu atribute şi puteri supranaturale, care este reprezentată printr-un om sau printr-un animal şi pe care o adorau popoarele păgîne; divinitate.…
peratologiei – teorie a limitei, Liiceanu
petulant – Care manifestă sau trădează o ardoare exuberantă (bruscă și adesea dezordonată);
jubilezi furtiv – Care se face în ascuns

Liber arbitru și libertate

david_-_the_death_of_socrates

De-a lungul timpului, din antichitate și până în prezent, liberul arbitru a constituit subiectul unor abordări religioase, filozofice și științifice dintre cele mai diverse, căutând tot felul de răspunsuri la întrebări precum: Există liberul arbitru? Are omul libertatea de a alege? Există, în acelaşi timp, providenţă, predestinare, influenţe astrale, karma etc.?

Apoi, dacă nu există liberul arbitru, se mai poate vorbi de responsabilitate, de justiţie/injustiţie umană? Care sunt rostul, scopul vieţii şi de ce ne-am mai zbate în căutarea acestora, dacă totul este hotărât dinainte şi dinafara noastră?

Conceptul de “liber arbitru” se referă la capacitatea ființei umane de a gândi, de a acționa, de a alege potrivit propriei voințe, nu sub imperiul fatalității, al unei voințe superioare (divinitate, legi naturale), care să o condiționeze și să-i impună deciziile.

Religia si filosofia au oferit diverse răspunsuri la aceste întrebări, de cele mai multe ori contradictorii.

În Grecia veche, ελευθερία (libertatea) exprimă ideea de alegere pusă în relaţie cu voinţa: în limitele condiţiei umane şi ale legilor cetăţii, voinţa omului e suverană, neconstrânsă, nestânjenită în opţiunile ei. Libertatea revine la a “merge unde vrei”, la “a-ţi orîndui propriul fel de viaţă, după cum îţi e pe plac”, cel puţin în regimul democratic.

În genere, libertatea este înţeleasă ca libertate de alegere, iar sensul comun al celei din urmă rămâne referit în lumea greco-romană nu atât la raţiune şi discernământ, cât la voinţă.

Platon, la fel ca Socrate, spune că “a trăi conform binelui este unul și același lucru cu a trăi frumos și drept”, iar cum înțelepciunea îi face pe oameni buni, “este și ea bună”. “Acțiunile noastre trebuie să aibe în vedere binele”, care este scopul. Virtutea ar fi ceea ce e ca “dorință a celor buni”.

Aristotel definește liberul arbitru in Etica Nicomahica, unde folosește termenul de alegere deliberată și un act voluntar, rezultatul unei alegeri preferențiale între mai multe posibilități.

Ca Platon, și Aristotel interpretează teleologist Binele: “daca există un scop al actelor noastre pe care-l urmărim pentru el însuși, iar pe celelalte numai în vederea lui… este evident că acest scop trebuie să fie Binele și anume Binele suprem”. Nu doar pentru fiecare individ, ci și pentru cetate, dacă nu chiar este “mai important și mai desăvârșit să iei asupra ta răspunderea și salvarea binelui cetății”. Ceea ce ar fi perfect îndreptățit, binele corespunzând în cea mai mare măsura modului nostru de a fi, deopotrivă, ființă individuală și socială.

Pe măsura ce religia creștină ia amploare, se pune problema răului și a liberului arbitru, căci creștinismul considera că Dumnezeu este omniscient și omnipotent, aceasta extinzându-se și asupra viitorului astfel orice acțiune umană este decretată înainte de Dumnezeu. În acest caz Dumnezeu ar putea sa preîntâmpine faptele rele, dar nu face acest lucru, iar din moment ce este creatorul universului am putea zice că e “responsabil de tot răul din lume”, și astfel îndemnurile morale nu mai au nici un rost. Doctrina predestinării face imposibilă existența liberului arbitru. Pentru că moralitatea, datoria, evitarea păcatului sunt elemente de baza ale învățăturilor creștine întrebarea care se pune este dacă oamenii sunt responsabili din punct de vedere moral o dată ce predestinarea este acceptată? Există multe încercări de explicare a acestui paradox.

Sfântul Augustin afirmă în secolul al IV-lea, în lucrarea “De libero arbitro”, că “Dumnezeu a dat omului liberul arbitru şi, prin urmare, şi posibilitatea de a acţiona ”rău”, de a cădea în păcat” şi “numai asumându-şi greşeala poate să acceadă la demnitate şi la adevăratele valori” .

Pentru că dacă nu ar exista liberul arbitru, atunci divinitatea ar fi responsabilă de rău, din moment ce omul nu dispune de libertatea de a alege. De altfel, scopul întregii cărți este acela de a-l apăra pe Dumnezeu de orice responsabilitate în comiterea sau existența răului fizic și moral în lume.

Așadar, conform doctrinei creștine Dumnezeu ne-a oferit libertatea de a alege și răul din lume poate fi pus pe seama unei alegeri greșite, libertatea fiind un instrument de perfecționare morală. Dacă Dumnezeu dă niște îndemnuri morale înseamnă că nu e totul dinainte stabilit și că stă în puterea noastră de a le urma sau nu.

Aceasta este confirmată și de Rene Descartes care consideră condiţia umană ca situată între Dumnezeu şi neant. O voinţă infinită presupune o libertate infinită. Pentru Descartes, omul deţine posibilitatea de a alege (a nega sau a afirma,a respinge sau a accepta…), adică liberul arbitru.

Descartes realizează un compromis între teoriile liberului arbitru şi graţiei divine, considerând că libertatea este precedată de cunoaştere. Adică pentru ca omul, în libertatea sa, să aleagă doar binele şi adevărul, el trebuie să cunoască evidenţa binelui şi adevărului din toate alegerile. O astfel de cunoaştere nu se poate realiza decât prin intelectul luminat de graţia divină: “Principala perfecțiune a omului este de a avea un liber arbitru care îl face demn de laudă sau de dispreț”.

În tradiţia ebraică şi creştină, în episodul inaugural al Genezei, libertatea omului şi responsabilitatea lui sînt legate tot de tema alegerii. Şi, deşi în Paradis alegerea e mai curînd de ordinul cunoaşterii “amăgită de şarpe, Eva judecă greşit”, componenta “voinţă” nu este mai puţin prezentă prin neascultarea şi încălcarea avertismentului divin. Pe aceast subiect vor insista autorii creştini atunci cînd vor trata continuu alegerea: cea spirituală, morală între bine şi rău, virtute şi păcat, ceresc şi pămîntesc, suflet şi trup. “Ceea ce fac nu ştiu… căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc”. Deşi cunoaşterea, raţiunea, discernămîntul au evident primul rol în identificarea situaţiei în faţa căreia omul are de ales, voinţa este cea care face efectiv gestul alegerii, ea este cea care “ca voinţă liberă” realizează libertatea omului sau “ca voinţă aservită constrîngerilor ori patimilor” îl face pe om să decadă din autonomia lui.

Din punct de vedere filozofic, liberul arbitru este o noțiune opusă determinismului (totul este o înlănțuire de cauze și efecte) sau mai ales fatalismului (că există un destin, toate evenimentele sunt dinainte determinate).

Doctrina extremă în care liberul arbitru este afirmat este libertarianismul și opusul acestei doctrine este determinismul, adica acțiunile umane nu sunt libere, ci mai degrabă sunt rezultatul influențelor, a circumstanțelor externe care nu sunt sub control individual, că totul este predeterminat, este dat mai inainte.

În doctrina epicureică nu exista determinism ci exista doar accidentalitatea. Epicur se declara deci împotriva scopului absolut al lumii si contra credințelor teleologice cu privire la înţelepciunea unui creator al lumii cu privire la  guvernarea lumii. Nimic nu se întâmplă din cauza unui plan dinainte stabilit, totul fiind întâmplător.

Problema responsabilităţii omului – în ce priveşte faptele sale – faţă de divinitate este tratată de Einstein în dese rânduri, deoarece responsabilitatea omului presupune libertatea (în sens religios: liberul arbitru). Einstein evidenţiază o serie de contradicţii ce apar chiar în cadrul religiei. Atitudinea este, în ce-l priveşte, explicabilă ţinând cont de faptul că viziunea lui se bazează pe teza potrivit căreia tot ceea ce se petrece în lume poate fi explicat raţional (coerent, necontradictoriu). Nici chiar în sfera religiei contradicţiile nu-şi găsesc justificarea. Se vede limpede că în concepţia sa opoziţia dintre ştiinţă şi religie îşi află de fapt rădăcinile în contradicţiile întâlnite în sânul religiei.

Contradicţiile pe care Einstein le găseşte irezolvabile izvorăsc din raportul dintre atotputernicia lui Dumnezeu şi libertatea umană (ca temei al responsabilităţii): „dacă această fiinţă este atotputernică, atunci tot ce se petrece în lume, inclusiv orice acţiune umană, orice gând uman, orice sentiment şi orice aspiraţie umană sunt de asemenea opera ei”. Şi atunci, ne punem imediat întrebarea: cum mai pot fi făcuţi oamenii răspunzători pentru gândurile şi faptele lor? Din atributul atotputerniciei divinităţii rezultă o dificultate fundamentală: „Dând pedepse şi recompense, ea ar pronunţa, într-o anumită măsură, verdicte privitor la propriile sale fapte.” Atotputernicia lui Dumnezeu exclude „bunătatea şi dreptatea ce i se atribuie”. Astfel că, în concepţia lui Einstein sau Dumnezeu este atotputernic – dar atunci nu mai este bun şi drept –, sau este bun şi drept – dar atunci nu mai este atotputernic.

În aceeaşi manieră, în care procedează Einstein, vor pune problema şi scepticii: divinitatea sau nu vrea să controleze fenomenele din lume, sau nu poate. În primul caz ar fi răuvoitoare, iar în al doilea neputincioasă. Iar dacă şi vrea şi poate, atunci de ce există în lume răul?

Nietzsche considera ca libertatea este voința de putere, și că de această libertate nu se pot bucura decât clasele superioare (aristocrații), căci clasele inferioare sunt animate de resentiment. Concepția creștină asupra liberului arbitru este considerată un artificiu teologic, pentru a putea acuza omul și a-și asuma răspunderea pedepsirii lui. Afirmația lui, “Dumnezeu a murit” poate fi interpretata ca fiind o eliberare de puterea creatoare, a voinței de putere din om, umanitatea trebuind să-și asume această moarte.

Nietzsche demonstrează că religia si morala creștine, iluzoric asimilate principiilor iubirii, sunt, de fapt, născute din resentiment. La baza ascetismului, a înstrăinării de realitate, a renunțării la libertate propovăduite de religie, se află dorințe nesatisfăcute de putere și libertate. Nesatisfacerea acestor dorințe provoacă, compensatoriu, degradarea valorilor râvnite. Originară în păturile plebee, periferice ale societății, religia creștină, produs al „voințelor slabe”, înfierează tot ceea ce nu poate poseda: aristocrația, puterea, libertatea.

Nevroza (afecțiune psihogenă în care simptomele sunt expresia simbolică a unui conflict psihic între dorință și legi morale) religioasă, propune Nietzsche, trebuie înlocuită cu apologia libertății voinței puternice: noblețea gândirii, jocul infinit al interpretărilor, suveranitatea instinctelor. Moartea lui Dumnezeu, anunțată de Nietzsche, permite conștientizarea orizontului nemărginit al libertății umane. Dacă omul este animalul al cărui specific nu este încă fixat, el deține, în schimb, toată libertatea să îl determine:

“De la bun început credinţa creştină înseamnă jertfire: jertfirea întregii libertăţi, a întregului orgoliu, a întregii conştiinţe de sine a spiritului; în plus este ca o subjugare a auto batjocorire si automutilare.”

Calviniștii neagă capacitatea umana de a avea libertate de alegere. Ei elaborează doctrina predestinării, conform căreia oamenii sunt aleși de Dumnezeu pentru salvare, pe când alții sunt respinși și sunt condamnați damnării.

Arminianismul o alta doctrina creștină, formulata in sec. XVII, susține că liberul arbitru poate exista fără a limita puterea lui Dumnezeu și fără a contrazice Biblia. Arminius, inițiatorul doctrinei credea ca predestinarea este biblică și adevarată, că Dumnezeu alege unele persoane pentru a ajunge in Rai și altele in Iad, așa cum a fost indicat de Iisus, referindu-se la “oi si capre”. El insista mai mult pe iubirea lui Dumnezeu, decât pe puterea Lui când vine vorba de alegere, alegerea celor ce ajung in Rai, respectiv Iad. Alegerea ținea de destin, iar munca lui Iisus pe pământ a fost pentru toți oamenii, și nu numai pentru cei aleși.

Majoritatea existențialiștilor consideră liberul arbitru ca fiind caracteristica oamenilor, ei neavând o natura fixă, precum o au animalele sau plantele, fiecare om făcând propriile lui alegeri care îi permit să-și creeze propria natura, fire.

Dacă în trecut dezbaterea acestui subiect a căzut în sarcina filozofilor şi a teologilor, în prezent, progresul ştiinţific al studierii creierului a permis specialiştilor în neuroştiinţe să vină cu alte răspunsuri. Dovezile acumulate de oamenii de ştiinţă par să încline balanţa din ce în ce mai mult spre o singură concluzie: liberul arbitru, capacitatea omului de a alege liber, este doar o iluzie.

Experimentele desfăşurate de Benjamin Libet la finalul anilor ’70 au fost interpretate de multă lume ca fiind prima demonstraţie a faptului că liberul arbitru este doar o iluzie, deciziile fiind luate de creier, nu de sine. Chiar dacă experimentele lui Libet par să indice faptul că liberul arbitru este doar o iluzie, tot el a efectuat alte cercetări ce par să indice că avem puterea conştientă de a opri deciziile luate de creier conştient al persoanei.

Un experiment efectuat de Patrick Haggard, unul dintre cei mai importanţi specialişti în neuroştiinţe din Marea Britanie, pare să arate că suntem, de fapt, maşinării. El afirmă că „nu există liber arbitru, aşa cum este el definit în sens spiritual. Ceea ce se observă este rezultatul acţiunii unei maşinării. Creierul urmează legile fizicii, care se manifestă sub forma unor evenimente electrice şi chimice. În cazul unor circumstanţe identice, nu putem acţiona altfel. Nu există un «eu» care să poată spună «eu vreau să fac altfel»”.

Exista așadar viziuni diferite asupra liberului arbitru, dacă fiecare om are capacitatea de a alege un drum sau a nu-l alege, dacă există o ființă superioară care într-un fel supervizează alegerile fiecărui om, dacă fiecare are un destin, dacă drumul pe care îl parcurgem până la împlinirea acestui destin este alegerea noastră personală, fără a fi voința cuiva, fără a fi influențați, dacă oamenii sunt liberi sau dacă avem posibilitatea de alege.

De liberul arbitru nu se poate scăpa, pentru că până și refuzul de a alege este o alegere. Liberul arbitru include angajament și responsabilitate, astfel omul trebuie să-și asume riscul și responsabilitatea urmării angajamentului oriunde l-ar conduce acesta pentru că este liber să-și aleagă singur calea.

Liberul arbitru este blestemul și demnitatea noastră. «Esenţa omului este libertatea de a alege. Omul este condamnat să fie liber, îşi alege libertatea, esenţa, şi-n aceasta constă măreţia, disperarea şi neliniştea lui». (Jean-Paul Sartre).

Bibliografie

Aristotel. (1998). Etica Nicomahică. Editura IRI.

Augustin, S. (2002). Liberul Arbitru, Opera Omnia. Cluj Napoca: Editura Dacia.

Einstein, A. (1992). Cum văd eu lumea. București: Editura Humanitas.

Elisabeth Clement, C. D.-L. (1999). Filosofia de la A la Z. București: Editura ALL EDUCATIONAL.

Nietzsche, F. (1993). Amurgul idolilor. Cluj-Napoca: Editura ETA.

Nietzsche, F. (1991). Dincolo de bine și de rău. București: Editura Humanitas.

Platon (1989). Opere. București: Editura științifică și enciclopedică.

Resurse Creștine https://biblia.resursecrestine.ro/romani/7

Enciclopedia liberă https://ro.wikipedia.org/wiki/

Descoperă, E lumea ta. https://www.descopera.ro/

 

Tablou realizat de pictorul francez Jacques-Louis David, numit “Moartea lui Socrate”.